Vorbesc de Furia Vişinie, bă.

Când au cumpărat-o ai mei şi au înmatriculat-o am suferit din motive de traume familiare ca un bolnav cu metastaze: eram convins că îi dăduseră numele de înmatriculare SB-11-DAC (pentru cultura voastră, următoarea la înmatriculare, SB-12-DAC, e un mega Mercedes) pentru că soru-mea din Germania le dăduse banii (Daniela+Corina=DAC!). Clar, deci eu nu contam în familia aia (cred că oricine cu fraţi şi surori are asemenea traume ucigătoare, iar dacă nu le aveţi, aţi face bine să le dobândiţi!), pentru că dacă aş fi contat şi eu aş fi avut şi eu un loc pe număr, o iniţială, un abţibild, ceva!

Apoi am aflat că de fapt DAC venea de la Dacia.

Mi-am luat carnetul târziu, după ce am trecut prin trei şcoli de şoferi (de, eram pretenţios şi io! rupt în fund, dar pretenţios) şi am primit-o cadou, cu strângere de inimă (“Gropare, să ai grijă de ea! Într-o bună zi va fi a ta!”), cu tot cu volan şi lichid de parbriz, de la ai mei, în aceeaşi săptămână cu primirea carnetului. 8 km mai târziu, i-a murit motorul direct pe calea ferată!

Născută în 1999, avea numai 35.600 de km la bord. Aproape hiper imaculată ca o mireasă de împărat, ce mai. Nu mai văzuse mecanic până atunci (cu mine a mers de vreo 18 ori la mecanic în 2 ani) şi nu cunoscuse alt bărbat decât pe Gropăroiu, ilustrul meu father. O ibovnică credincioasă şi fidea care rămăsese în familie, transmisă din tată-n fiu. Într-o perioadă de burlăcie furibundă, am luat-o cu mine la Ţiganiade şi peste tot, din Maramureş până pe Valea Oltului şi Valea Vinului şi am râs nu o dată de şoferi de maşini de teren de +20.000 de euro care mergeau cu 30 km/h pe drumuri de munte: le-am dat să halească praf de Dacie, fără remuşcări. Maşină indestructibilă: nu se strica decât pe drumuri asfaltate. Singura maşină căreia îi schimbi cureaua de transmisie pe marginea drumului, singura pe care o poate repara oricine trecut de 50 de ani. Singura care nu-şi pornea faza lungă decât după un pumn zdravăn în far, bine ţintit. Dacă îţi uitai cheile şi aveai treabă la portbagaj, nimic nu o descuia mai bine ca o simplă lamă de briceag. Presupun că aşa mi-a şi fost spartă maşina într-o noapte (dimineaţa, când am coborât să merg la serviciu, m-a pufnit râsul: portbagajul era larg deschis, şi din el lipseau aşa: două undiţe, un scaun de pescuit, un izopren şi o jumate de litru de pălincă pe care-l purtam mereu în maşină; nu am depus plângere la Poliţie, hoţul vrusese probabil să meargă şi el la pescuit, să bea şi el un rachiu, să tragă un pui de somn, cine-s eu să-i stric plăcerea? Drept cine mă luaţi?)

Am dat curent de la bateria ei la cel puţin 5 maşini, cea mai hardcore fiind ditamai microbuzul naşului Greucean, rămas fără putere industrială la o Ţiganiadă. Şi am primit curent de la tot atâţia, plus încă 17, că mereu uitam farurile aprinse. Şi mi-am rupt genunchii în pedalele ei îndărătnice.

Îi adusesem din Germania un căţel din ăla vintage care dă din cap, şi l-am pus la lunetă; şi la dreapta lui aveam, lângă semnul de începător, un alt artefact preţios, un clop cumpărat din Săpânţa. Alături de numărul de cioban de Sibiu, erau ingredientele perfecte pentru a crea panică în trafic, şi vă jur că niciodată nu am primit mai mult respect pe drumurile patriei: nimeni nu se punea cu nebunu’ care conduce o maşină care valorează mai puţin decât o brichetă. Mai ales că nu păream genul care să se teamă să o folosească.

Am luat zeci de oameni la ocazie cu ea şi mi-a dat subiecte de postări (dacă aveţi chef de forat: tag Furia Vişinie) cât nu au avut blogurile auto cinstite; din acest punct de vedere, nici o altă maşină nu o poate detrona, nici dacă-mi luam un Yugo. Mi-a lăsat amintiri care şi acum mă chinuiesc: de fiecare dată întorc admirativ capul pe stradă când văd o surioară 1310 de-a ei, iar în trafic sunt deosebit de respectuos cu şoferii de Dacie berlină: păi dacă o conduce un blogger?

Am încercat să îi conving pe ai mei să nu se lepede de ea la REMAT, că trebuie să rămânem alături de ea când îi este greu, chiar dacă ea ne-a lăsat la greu, dar nu e creştinesc să-i plătim cu aceeaşi monedă, că nu suntem păgâni; le-am zis că o cumpăr eu, că o voi salva, că îi plătesc roviniete, RAR-urile şi vizite la mall, plătesc eu tot! Ai mei m-au potolit cu cel mai bun argument: nu mai bine bei banii ăia?

Furia Vişinie, draga mea scumpă Furie Vişinie nu mai există printre noi. A fost casată săptămâna trecută de ai mei pentru 1600 lei (dăduseră pe ea vreo 5000 mărci germane în ’99).

E singurul membru al familiei pe care l-am pierdut vreodată. Şi doare al dracu’ – undeva pe la rinichi şi un pic şi la o jumate de ventricol, prin simpatie.

RIP, tu fată!

Fiecare drum Cluj-Sibiu şi retur presupune circa trei ore la volan, din care o oră Gropărelul o doarme ca o stâncă seculară, iar două ore le zbiară în maşină ca o locomotivă Electroputere Craiova în boxele concertului Rolling Stones.

În cele două ore în care Gropărelul zbiară, io şi nievasta suntem foarte stresaţi şi am face orice ca să nu ne mai lichefieze creierii vocea de Românii au talent a Gropărelului. Odată chiar am pus pe radio Europa FM, poate se potoleşte, dar degeaba!

Nici tura asta de drum nu am fost scutiţi: pe la mijlocul drumului, după un pârţ micuţ, Gropărelul îşi drege vocea (să-şi facă încălzirea) şi începe:

- UUUUAAAHAHAHAAAOAOAOAAAUAUAHAHAHAAAAAA….

Mă uit la nievastă, ea se uită lung la mine:

- Tu muiere, îi zic, se poate şi mai rău, măcar nu suntem în pielea săracei soţii a lu’ Viorel Lis, no, ăla chin, să te scoli în fiecare dimineaţă în pat cu Nosferatu…!
- Iar îţi arde de bancuri! Vezi că aici nu eşti la tine pe blog! zice muierea, care nu prea avea chef de glume.
- Ia dă-i cheile mele, îi zic.

Gropărelul primeşte cheile mele să se joace cu ele. Şi mi le aruncă drept în ceafă!

- Au! zic. Dă-i sticla de apă.

Sticla de apă o loveşte cu putere de geamul maşinii, zici că era proiectil de tun.

- Dă-i ursuleţul!

Gropărelul încearcă să-i smulgă capul lui Teddy Bear, nu reuşeşte, aşa că muşcă din el cu furie, îl băleşte la greu şi apoi îl aruncă cât colo.

- Poate merge cu pufuleţii!

Toată maşina se umple de pufuleţi în momentul în care Gropărelul, hohotind cu pasiune, sfâşie punga şi o scutură viguros de vreo 30 de ori.

- Asta-i! Telefonul meu, zic, dă-i telefonul! Pune-i muzica la maxim şi dă-i telefonul!

Cu asta nu dăm greş niciodată, Gropărelul se potoleşte instant când îi pun muzica de pe telefonul meu (pe care îl voi schimba în curând, aşa cum v-am ameninţat).

Şi aşa trece o oră întreagă.

În care ascultăm nişte Doro, Accept şi Iron Maiden, vreo 4 manele (pe care le păstrez pe telefon să-i oripilez pe ăştia la Ţiganiadă), vreo 3 discursuri de-ale lui Chomski, nişţe replici din filme (discursul lui Edward Norton din The 25th hour; nu trageţi, dom’ Semaca; în nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a crescut şi care m-a hrănit etc etc).

La un moment dat, Gropărelul îşi pierde răbdarea şi aruncă telefonul undeva prin maşină, de unde continuă să cânte tot felul.

După care începe iar să zbiere.

Între timp, ne apropiem de destinaţie.

Gropărelul urla şi răcnea în spate.

Ajungem la destinaţie, ai mei ne aşteptau cu poarta la casă deschisă.

Gropărelul parcă luase foc, zici că era apucat de toţi dracii, făcea ca patru sirene de vapor pe timp de ceaţă!

Parchez maşina în curte, opresc motorul, ies din maşină să-i pup pe părinţii mei. Mama deschide repede uşa să-l scoată pe Gropărel la aer, să nu mai plângă.

Taman atunci începea la telefon piesa asta:

Una din chestiile care trebuie curăţate cu aspiratorul de pe preşul aproape compromis al mândriei noastre naţionale este aşa-zisa competiţie dintre cetăţile medievale ale Transilvaniei (care nu sunt puţine).

- Braşovul e oraşul meu de suflet.
- Taci, bă, eşti prost? Sibiul bate la cur Braşovul oricând, care nici măcar nu mai e Braşov, că e plin de moldoveni!
- Cine, bă, Sibiul, care pute de olteni? Păi tu ştii cum îi botează pe olteni? “În numele Tatălui şi-al Fiului, ia drumul Sibiului!”
- Sunteţi proşti amândoi, Sighişoara este cel mai cool oraş, doară are festival!

Şi tot aşa.

Să lăsăm, aşadar, deoparte comparaţiile nelucrative dintre coioţi, anvelope şi piersici şi să ne vedem de Sibiul nostru. Care Sibiul nostru va avea probleme, pe viitor, în a se scutura de complexul său de superioritate – la urma urmei, e singurul oraş din România care a fost capitală culturală europeană şi unul dintre (din păcate) foarte puţinele care merită să fie.

Pentru mine, Sibiul e oraşul în care m-am născut şi am trăit o copilărie fantastic de lungă şi de împestriţată de evenimente, plus o adolescenţă plină de amintiri suficiente pentru 60 de ani după ieşirea la pensie – asta dacă nu mă răpune colesterolul şi-mi închide blogul înainte de a împlini 140 de ani.

Pentru mine, Sibiul înseamnă primele iubiri, primele trânte ale tânărului mustăcios Groparu cu viaţa, primele pupături prin umbra cetăţii, primăveri neasemuit de proaspete după ierni cu vânt rece şi ger năpraznic şi aer curat de munte şi o climă mereu pe placul meu şi o groază de fete frumoase cum numai în Sibiu găseşti, fete care-mi gustau umorul fără să fiu nevoit să mi-l explic, cu picioare frumoase de la atâta urcat pe creasta Făgăraşului şi piele fină de la ceţurile de pe Negoiu. Gajici de gaşcă! Băieţi ocoşi, macho şi mândri cu care îţi măsurai forţele non-stop, căci masculul sibian este constant preocupat de un loc cât mai fruntaş în haită. Încercaţi să-l atacaţi pe vreunul din senin, veţi fi surprinşi cât de repede scoate replica cu care-ţi dau peste nas, pentru că pur şi simplu mascului sibian nu poate fi blocat cu vorbe, mai bine îşi smulge coiul stâng şi ţi-l dă ofrandă. Şi nu va ezita să-şi dea foc la casă ca să-şi demonstreze punctul de vedere. E un ardelean atipic, care vorbeşte şi gândeşte repede, deşi e ardelean, care e aprig şi ager şi rău de gură, deşi nu e oltean, care e cumsecade şi bun, deşi nu e moldovean. Care, dacă nu e lăsat să epateze, e în stare să spună tuturor că nunta ta a fost de căcat. Bonom şi mucalit, trebuie să îi permiţi să te pupe zgomotos şi bălos, e felul lui de a-ţi confirma că i-ai câştigat respectul, dacă trebuie îşi dă viaţa pentru tine, minte Poliţia şi fuge cu tine în lume după ce te-a ajutat să-ţi îngropi duşmanul de moarte în pădurea de la Dumbrava la miezul nopţii, apropos, nu există pe planetă pădure mai frumoasă ca Dumbrava Sibiului!

Pentru mine Sibiul înseamnă o arhitectură şi o istorie atâta de grele, că mă pot duela în argumente cu o sumedenie de naţii de pe Pământ! De aceea nu-i înţeleg pe cei care se plâng că trăim într-o ţară naşpa, cu trecut ruşinos: marş afară din patria mea, fraiere, e prea cool pentru tine, contribui la efectul de seră de-a moaca, du-te şi oferă-te cobai pentru tratamentul anti-diarie.

Pentru mine, Sibiu este cea mai bună brânză din lume, reţete şi poveşti săseşti, regele ţiganilor, inepuizabilii sibieni din Mărginimea Sibiului, ciobani care ştiu programare, Kon Tiki, Crama Ileana, Imperium Pub, Carul cu Flori, Bere Trei Stejari (poate ultima fabrică unde berea fermenta vro 70 de zile, nu o noapte, ca la unele poşirci cu etichetă de designer) + atâtea şi atâtea alte locuri faine!

Da. Sibiul.

#prinSibiulmeu, proiectul care m-a adus în oraşul meu de baştină ca turist, nu ca indigen, a fost organizat de Asociaţia pentru Înfrumuseţarea Oraşului Sibiu şi a fost cofinanţat de Consiliul Local Sibiu prin Primăria şi Casa de Cultură Sibiu + Hotel Levoslav, Printcenter şi Autonom + restaurantul Hermania, Atrium Classic Cafe, Vintage Pub, Supporter Sports Pub & Grill, Oldies Pub, CNM Astra + Muzeul Național Brukenthal. Mulţumim cu lacrimi de Bryl Crocodil lui Brylu Crocodily, cel care a orchestrat întregul eveniment, un om care mi-a câştigat admiraţia.

Şi cu ditamai mustaţa mea à la Ilarion Ciobanu, lăţindu-se pe toate maxilarele mele.

Norocul meu că era noapte bine în Sibiu, altfel am fi fost daţi afară din orice local am fi intrat.

Fiind noapte, am mers în locurile pe care le recomand tuturor celor care mă sună când ajung în Sibiu: crama Ileana, la haleu şi la potol; şi ulterior, pentru o digestie frumoasă fără colebil, la Imperium Pub. La muzică live, jazz de calitate.

Am intrat un pic mai aşa, mai ferit, că urma să-l facem de ruşine pe prekinul Dănilă din Sibiu, care ne aştepta deja în crâjmă. Şi căruia sigur i-au ieşit vorbe ulterior că bea cu toţi boschetarii prin hrube din Sibiu.

Ne luăm o bere, ne râdem, începe concertul, cântau două fete foarte faine şi cu foarte voce. Deci foarte voce!


Din cauza căldurii, că io transpir de excitare cînd vorbesc despre Ţiganiadă, am rămas numai în tricoul meu cu Groparu. Născut din spermatozoizi campioni, adică.

La care vine chelneriţa cu nişte tequila pe o tavă, pentru toată masa. Vai, mulţumim, dar nu am comandat tequila!

Neee, zice. E din partea domnului de la bar, vă citeşte blogul, vă urează bun venit la noi şi vrea să vă simţiţi bine!

No! O flatat un blogger? O! O primit link cu recomandare pe www.groparu.ro? O!

Deci câtă vreme sunt recunoscut prin crâjme ca ăla care scrie, nu ca ăla care scrie, consumă şi fuge fără să plătească, io zic că încă e de bine.

Dar faza asta este prea tare ca să nu o scriu.

În filmuleţul din postarea precedentă, aţi văzut în film cum un nene destul de colorat, pre numele său Ilie, cobora cu o căruţă cu coviltir:

Surpriză din partea aşa-zisului coleg de Ţiganiadă zis Unchiu-to zis şi Lord DeGeaba. Care a vrut neaparat să ne suie pe Valea Ţiganiadelor în mod cât mai ţigănesc cu putinţă.

Pe cînd colegul nostru Unchiu-to a fost pavat cu lăudabile bune intenţii (sau sperăm noi să-l vedem pavat, da’ nu cu bune intenţii), şoferul Ilie de căruţă cu coviltir s-a dovedit a nu fi altceva decât un profitor mai ordinar decât o nevastă care îţi confiscă şi cardul, şi bonurile de masă în ziua de salariu, te lasă fără bere în frigider în timp ce ea pleacă două săptămâni la mall, la spa şi la solar.

Din prima a început cu pretenţiile: că asemenea armăsar costă mult să-l întreţii, că el păstrează armăsarul special pentru noi; că nici nu ştiţi ce scumpe s-au făcut ţigările, că o ajuns să-i moară familia de foame din cauza asta; că la el acasă nu are gaz, curent şi apă, sau le are, dar nu-s plătite; sau îs plătite, da’ nu la zi; sau îs plătite la zi, da’ nu-i poţi da un milion cadou să şi le plătească în avans? Şi eu, şi fiecare de acolo. Şi eram 11 oameni, ceea ce ar fi adus nişte beneficii destul de serioase pentru o seară de ciordel.

Moment în care eu, care mă ştiu ce generos pot fi când sunt un pic trepanat cu bere, am început să-l evit toată seara, ca să nu cad în păcat să-i dau cardurile mele şi conturile din Insulele Balneare. Chestie care l-a ofuscat un pic, cred, că o încercat să se dea vexat de comportamentul meu, dar eu am plecat pur şi simplu de la confruntări, adăugând şi insulta de lèse majesté la aia de ignorat complet, ca pe Messenger varianta 9.1 beta.

No.

Aşa că omul, după ce-o tot primit bani, o furat ce-o putut: o smuls o sticlă de coniac ieftin cu care o fugit în pădure şi a ascuns-o, la lumina lunii, sub o rădăcină de arbore secular. Fără ca vreunul dintre noi să ne dăm seama, noi fiind preocupaţi de lichide şi de porcul la proţap, nu de oameni porci.

Repet, fără ca vreunul dintre noi să ne dăm seama în noaptea aceea.

Dar dimineaţa, căutând un loc fără durere, întristare şi cu semnal la telefon ca să dea raportul la nievastă-sa, colegul nostru Cârlanul, membru fondator al Ţiganiadei a ajuns FIX la rădăcina de unde se iţea sticla de coniac ieftin şterpelită şi jmanglită şi ascunsă cu o noapte mai devreme. Din toate rădăcinile şi scorburile din lume, el a trebuit să ajungă tocmai la aceea!

Moment în care am făcut ceva şi mai jegos decât ce făcuse Ilie, hoţul de coniac: am furat-o noi înşine înapoi, şi, oftând de fericire, am purces numaidecât la golirea ei, râzând ca proştii şi imaginându-ne ce moacă va face Ilie când va urca, luni dimineaţa, 7 kilometri in munte ca să-şi ia sticla de coniac şi va descoperi că în locul ei băieţii au lăsat un bileţel pe care scrie “No, mulţam fain că ne-ai ţinut-o la rece!!!”

Aşa cum era de aşteptat, Ţiganiada 2011 a stabilit noi standarde.

S-a râs enorm şi s-a beut monstruos.

Am avut şi porc la proţap, din an în an este din ce în ce mai bun.

Am lins tot ce era lichid. Am halit numai bunătăţuri.

Am cântat şi am jucat tribal.

Nu ne-am vândut copiii, nu mai credeţi tot ce scriu ziarele. În schimb am încercat să cerşim prin Sibiu, mai în glumă, mai în serios.

Unul dintre apogeele conferinţei:

 

Partea nasoală: zăpada ne-a stricat tabăra noastră amplasată ilegal la marginea Răşinariului.

Uite aşa frumos sunt eu acuma, ţucu-m-aş!

 

Fac acest lucru ştiind că nu am ce represalii să sufăr. Şi spun asta bazându-mă pe trei aşi din mânecă:

1. În seara asta la meniu avem caras de Deltă prins de mine, deci EU am adus păpica pe masă; plus că peştele de Deltă nu se poate hali fără mujdei lipovenesc, şi numai eu, din toată casa, ştiu face asemenea grozăvie (marele zidul chinezesc însuşi a rămas în picioare datorită mujdeiului lipovenesc, asta deja se ştie! spre marea, foarte marea oftică a hoardelor mongole);

2. Singurul mod în care nievasta mă poate şantaja e să mă lase pe mine să am de grijă de Gropărel, ocupaţie care mă umple de fericire – pentru că deja i-am explicat Gropărelului cum se leagă montura pentru crap şi răpitor cu pescuţ, dar pare-mi-se că nu a înţeles încă foarte bine cum se dă la lingură; chestie care sper să o lămuresc cu el în urmatoarea noastră seară împreună, după care îi cânt, ca de obicei, nişte Guns la chitară.

3. Vineri dimineaţă plec către Ţiganiadă. Şi cred că cu asta am spus totul.

Vă las în compania foarte capabilă a unor sâni. Să trăim, băăăăă!



 

- Gropărelu’ are succes la femei ceva de speriat, nu ca tac-su, că până şi maică-mea ezită să-şi facă pagină de facebook de frică să nu vadă prietenele ei pensionare că e mama mea si să-şi primească unfollow pe Twitter;
- Gropărelului nu îi place când îi e foame, şi strigă mai tare decât orice boxe de concert; ba chiar şi puştiul ăla de la Românii au talent s-ar lăsa de meserie;
- am râs de nashu Greuceanu si de noul lui ochi cu furuncul după ultima modă de la Paris; şi am făcut non-stop bancuri cu cum se scarpină el pe pleoapă la un metru în faţa capului; plus faze gen “naşule, ia-ţi ochiu’ cu tine şi hai să ieşim la o pipă!” “naşule, nu te doare gâtul de la ţinut furunculul ăla în viaţă?” “mai are de crescut încă 100 de grame şi te vedem la Discovery!”, “ţi-o crescut un Ponta pe pleoapă!”, şi că să facă bine să nu moară încă, că nu încape în sicriu cu tot cu furuncul;
- ne-am îmbătat şi ne-am uitat la filmul cu Ţiganiada din 2009, atâta cât era filmat; că atunci am folosit lumina de la camera video ca să putem găti porcovetul la proţap, şi nu am mai filmat şi când făceam baie în apa aia de 4 grade, cu ce mai rămăsese din puţele noastre la vedere; dar am stabilit targeturi ambiţioase pentru Ţiganiada de anul ăsta (jubileu împărţit la cinci: a 10-a ediţie!)
- am râs de Neghiniţă şi de noua lui prietenă, şi mi-am adus aminte de cât de greu e să aduci o gajică nouă într-o gaşcă
- după ce m-am chinuit să apuc să le fac, am reuşit inexplicabil să pierd absolut toate afişele alea cu Bebe la volan, deci nu am mai dat nimănui. Da, nimănui. Tiparo, mai faceţi o tură pls? k10x

Din raft îmi fac cu ochiul o sumedenie de beuturi cu etichete care mai de care mai fistichii, dar cred că totuşi mă voi deda la nişte rachiu de la naşu-meu ăla ungur (înainte de tochitură) şi nişte vin home-made de Drăgăşani, de la neamurile gropăreşti, ca digestiv (poate invers). Dacă mă răzgândesc, am bere aproape suficientă (vreo 20).

Pe la 9 îi facem băiţă la ăsta mic. O să ne distrăm, ca de obicei. O să ne mirăm de ce puţă mare are şi cum se dublează ea de la o baie la alta.

Pe la 10 scot chitara şi o să cântăm nişte colinde la lumina lumânării, aşa, uşor. O să o sun pe sorella în Germania şi o s-o colind, şi apoi pe cumnatu-meu, în Italia. După, îi sunăm pe Gropăroi. Mama o să plângă, io o să mă distrez de ea.

Retrospectiv, am avut un an fascinant. Zeii m-au răsfăţat: era să mor ucis de o locomotivă în Copşa Mică, am supravieţuit unei nunţi, unei naşteri şi unui botez, am văzut două ţări străine, am lichidat un card de credit şi am rambursat anticipat un împrumut de nevoi personale, al doilea mai are câteva luni şi îi punem cruce. Am fost la Ţiganiada şi am fost în Deltă, Doamne, fain mai e în Deltă cu ţiganiazii! Am pierdut un prieten – dar numai temporar (Mile, brate, vezi că mai stau o vreme p-acilea). Am muncit nopţile de m-am rupt (efectiv m-am rupt), am avut o lună de miere fabuloasă alături de o muiere benga (da, ştiu, aşa-i la-nceput), şi amu Gropărelul gângure că vrea atenţie. Şi de fapt nu ştiu ce naiba mai fac eu la calculator acum, când ar trebui să merg să scot odată murăturile alea asortate, că cine-o mai auzit de tochitură fără murături pe sfânta lume!

De fapt ştiu ce fac acum aici: vă urez tuturor sărbători fericite, cu sănătate şi bucurie, şi să aveţi un an în care să vă simţiţi cel puţin la fel de bine ca şi mine în 2010. Că futui mama ei de viaţă, ce-o mai iubesc!

Aşa că, dacă vă place sau dacă urâţi petrecerile noastre bachice, vă invit cu drag să daţi un Like sau un Fuck you, too, buton care sper să îi fac pe feizbucari să-l implementeze, căci, nu-i aşa? Unii chiar merită un fachiu.

Şi ca să nu treacă ziulica fără să citiţi ceva cu adevărat util, vă recomandez ultimul julism, cel legat de boicotul produselor franţuzeşti, aşa cum este el, nu-i aşa, cerut de asociaţiile romilor adevăraţi, nu ale celor de ţigani wanna be, aşa cum suntem noi. Noi – care spre deosebire de ei nu cerem nimic, numai de beut.

Io am un cont de youtube, da? Că mai filmam ba o ţiganiadă, ba un concediu, ba una-alta.

Când am venit din luna de miere, am suit pe youtube filmuleţele care mi s-au părut mie mai sexy.

După ce am suit filmuleţele (pe care le-am denumit, frumos, cu numele locului unde le-am făcut), cine credeţi voi că mi-a comentat la ele?

PR-ul pe online al parcului de distracţii, măi copii. Care bag samă că toată ziua scanează internetul să vadă ce filmuleţe mai suie turiştii, şi intervine, acolo unde e cazul!

Uitaţi-vă aici.

No. Aşa fac spaniolii turism! Respekt!

Şi unul din nepoţeii viitoarei doamne Groparu, când s-o prins că nu e mare lucru de capul meu şi că nu apreciez pozitiv maşinile de plastic trântite la mine în bostan, mi-o cerut telefonul meu, să se joace pe el. Io, pe lângă jocurile stupide de inteligenţă de pe telefon, mai am câteva cu maşini, care nu necesită un IQ mai mare de cel al unui fotbalist. Sau de triadă Boc/Geoană/Crin (asta ca să vadă cititorii că sunt în stare să fac şi analiză politică).

Şi după ce îmi apasă tastele cu furie, ca pe păduchii dintre deşte, îmi zbiară:

- Gropare! Ţi-am bătut recordul!
- Na,… brava!
- Da. Mersi. Hai şi trece-mi numele în telefon, că ţi-am bătut recordul.
- Dă-l încoa. Deci Denis…
- Da, dar vezi că trebe să scrii Deenis.
- E, cum Deenis? Nu te cheamă Denis? Sau Dennis, cu doi de “n”?

Pruncul e din generaţia telenovelistică Armando-Lucas-Fernando, şi nu îl cheamă Ion, sau Gheorghe, ca pe tac-su.

- Nu, e cu doi e “e”! E Deenis!
- Cum să fie cu doi de “e”, mă! mă revolt eu, şi pe bună dreptate.
- Păi da, se bagă mamă-sa  cu lămuririle. Da, că tac-su… na, când s-a născut,de fericire, s-a puşcat cu coniac înainte de a merge la Naşteri, să-l treacă în registrul Stării Civile; şi când o ajuns la funcţionară, nu mai ştia bine dacă e cu doi de “n” sau cu doi de “e”, şi l-a pus cu doi de “e”: Deenis. Da, Deenis! DEENIS!!!!

PS: Mi-am amintit de Deenis asară, când definitivam lista de invitaţi la nuntă; şi trebuie să ştiţi că io sunt pe ultima sută de metri cu pregătirile, deci stau foarte prost cu timpul; şi deci nu am avut timp să scriu nimic de Ţiganiadă; mai ales că am de primit poze din vreo 4 surse; şi Ţiganiazii mei amu sunt în recuperare; şi eu  nu prea poci scrie treaz de Ţiganiadă, şi uite aşa se dă o luptă în mine între datorie şi iubire, cum nu vă puteţi imagina!

Nu are nici o legatură cu faptul că Adi Hădean merge şi el la Sibiu sa garniseasca burţi de sibieni flamânzi. Nu. Are decât pur si simplu legătură că mergem să sărbătorim viaţa – morţi de beţi.

Ca de fiecare dată, sper să nu mă trădeze scumpa mea furie vişinie. Şi sper să fi făcut Ţiganiazii rost de purcel pentru rotisat, ca să fie, deci, cheful paroxistic – şi cu colesterol.

Aş mai scrie, da’ mă înţeapă mustaţa.

Update: si nu-mi mai trimiteţi poze d-astea, OK?